O legenda a vechilor greci arata ca narcisa ar fi aparut la moartea lui Narcis, un tanar singuratic, caruia ii placea sa se plimbe zile intregi prin paduri si pe campii. Fiind si foarte frumos, se spune ca s-ar fi indragostit de el multe nimfe, dar nici una din ele nu putea spera ca dragostea ii va fi impartasita, pentru ca Narcis nici macar nu le remarcase. Se spune chiar ca una dintre nimfe, pe nume Echo, a si murit din dragoste, lasand in urma ei numai vocea; chiar si asa, ea il urma pe Narcis peste tot si repeta toate cuvintele lui (astfel a aparut ecoul). Zeita Nemesis (razbunarea), vazand cruda lui indiferenta in fata dragostei nimfelor, a hotarat sa ii dea o pedeapsa exemplara: i-a menit sa nu iubeasca pe nimeni niciodata, ci sa se indragosteasca de el insusi si astfel sa isi gaseasca moartea. Nu peste mult, timp, plimbandu-se prin padure si ajungand langa un lac, Narcis si-a zarit propriul chip in oglinda apei. Vrand sa imbratiseze chipul deosebit de frumos din apa, Narcis a cazut in adancuri si s-a inecat. nimfele au venit sa il planga si l-au transformat intr-o floare galbena care sa le aminteasca mereu de iubitul lor. Se zice ca de aceea narcisa isi tine mereu capul in jos, pentru ca il imita pe Narcis care se admira in apa.
O alta varianta frumoasa a legendei este si cea din Alchimistul de Paulo Coelho :
“PROLOG
Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Volumul nu avea copertă, dar el reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce răsfoia paginile, dădu peste o povestire depre Narcis.
Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, un tînăr frumos care se ducea zilnic să-şi contemple propria frumuseţe înntr-un lac. Era atît de fascinat de sine, încît într-o bună zi a căzut în lac şi s-a înecat. În locul acela a răsărit o floare căreia i s-a spus narcisă.
Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea.
El spunea că, atunci cînd a murit Narcis, au venit Oreadele – zeiţe ale pădurii – şi au găsit lacul transformat, dintr-un lac cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.
- De ce pîngi? au întrebat Oreadele.
- Îl plîng pe Narcis, a murmurat lacul.
- Ah, nu-i de mirare că plîngi după Narcis, au continuat ele. În fond, deşi noi alergam mereu pe urmele lui prin pădure, tu erai singurul care-i putea contempla frumuseţea de aproape.
- Narcis era frumos?
- Cine ar putea s-a ştie mai bine ca tine? au răspuns, surprinse, Oreadele. De fapt, de pe malurile tale se apleca el în fiecare zi.
Lacul a tăcut un timp. În cele din urmă spuse:
- Îl plîng pe Narcis, dar nu mi-am dat niciodată seama că Narcis era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că atunci cînd se apleca deasupra apelor mele puteam să văd, oglindită în adîncul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.
“Ce poveste frumoasă”, rosti Alchimistul.”
De aici si termneul Narcisism : s.n. Admiraţie şi dragoste exagerată faţă de propria persoană fizică, care constituie adesea o stare patologică. – Din fr. narcissisme.
